AcasaAcasa  CalendarCalendar  FAQFAQ  MembriMembri  GrupuriGrupuri  InregistrareInregistrare  ConectareConectare  

Distribuiți | 
 

 Trei in iad

In jos 
AutorMesaj
Iama
Mușteriu
Mușteriu
avatar

Numarul mesajelor : 20
Varsta : 40
Localizare : Calarasi, Ro.
Data de inscriere : 28/08/2008

MesajSubiect: Trei in iad   Vin 29 Aug 2008 - 10:46

"Trei in iad" este povestirea mea de debut, aparuta undeva mai sus decat pe un cenaclu, adica la Nautilus/Nemira. Cum acolo nu am avut parte de feed back, iar pe Atelierkult nu o mai pot posta pentru ca deja a aparut in alta parte si contravine regulamentului, am sa o postez aici. O scrisesem penturu un concurs dar a iesit mai mare decat limita... In fine, mi-a folosit pana la urma.Smile


Trei in iad


- Dan este loial în totalitate. El nu flirtează. Nici măcar nu se uită vreodată la alte femei. Nu a făcut nici cel mai mic gest care sa-mi păteze casnicia. Cînd doarme, tot pe mine mă visează! Îl aud noaptea, spunîndu-mi cele mai frumoase vorbe, și nu știe că vorbește în somn. Nu trebuie să îmi fac griji în privința lui. Nu mă va înșela nici într-un milion de ani. Nu trebuie să afle! Mă iubește la fel de mult cum îl iubești și tu pe…
Aici se oprise, realizînd că nu mai este singură în cameră. A pus receptorul în furcă, apoi s-a pus pe plîns. S-a întors, cu lacrimi mari alunecînd pe obrajii albi și s-a aruncat la pieptul meu.
- Te iubesc, mi-a zis și-a plans, așa, udîndu-mi uniforma de pilot, pînă ce ochii i-au secat de lacrimi.
Nu i-am zis nimic. Am lăsat-o să se liniștească. Mă iubea și îmi spunea printre sughițuri cît de mult însemnam pentru ea. Ne-am dăruit unul altuia, zile și nopți, din tot sufletul, pînă ce permisia mi s-a încheiat și a trebuit să mă întorc pe front. Abia la scara trenului mi-a zis că a făcut un avort și atunci, la telefon, îi povestea unei prietene…
- Dane, nu voiam ca tu să știi. Mi-a fost frică să nu mori în război și copilul nostru să trăiască fără tată. Am fost o proastă, poate, dar nu voiam să chinuiesc un copil nevinovat, așa că am decis să-l omor înainte de a-i da viață.

*
Soția mea, Maria, frumusețe rară așa cum o apreciau toți cunoscuții noștri, mă așteptase îmbrăcată într-o rochie înflorată, sub umbreluța de soare, în fața spitalului. Vizitele ei, timp de trei luni, îmi întăriseră moralul și, după cum zisese și doctorul Vasiliu, îmi scurtaseră perioada de refacere. Mă însănătoșisem mai repede, pentru ea. Noapte de noapte o vedeam în minte, blondă, suplă dar voluptuoasă, simțisem în nări parfumul corpului ei de femeie, îi simțisem pe degete fierbințeala cărnii albe și roz, mă încălzise dogoarea focului cu care ne iubeam atît în realitate cît și în fantezii. Mă mîndream în sinea mea că încă îmi visez soția, după cinci ani de căsnicie.
Săracul Gion. El rămăsese civil, contabil de bancă, unicul din vechea gașcă rămas acasă, în Ploiești, mulțumită platfusului ce-l scăpase de militărie. Mă bucurasem pentru el că nu avusese parte de ororile pe care le trăisem și de care avuseseră parte și ceilalți din grupul nostru, acum cu toții ofițeri activi, pe front. Maria se întîlnise de dimineață cu el întîmplător pe cînd se întorcea de la piață. El îi povestise despre necazul său. Urma să divorțeze de Luciana, cea mai bună prietenă a Mariei pînă acum un an, în anul în care ea îmi spusese că a renunțat la sarcină, în primul an de front. Se certaseră din cine știe ce motive femeiești, despre care nu cerusem amănunte. Era treaba lor dacă, după atîta timp, de cînd erau eleve la gimnaziu și colege de bancă, deciseseră că este mai bine să nu își vorbească. Era însă păcat, consideram că și un ghinion, pentru că avusesem nunta în aceeași zi cu Gion și Luciana și ne-am fost reciproc martori la cununii. Bietul de el, nu își dorea divorțul, însă ea insista și urma să înainteze hîrtiile oficiale în scurt timp. Maria spunea că este foarte afectat. Îl invitase la cină, din proprie inițiativă, gîndindu-se că am să mă bucur de revederea lui, așa cum și el avea să se simtă bine în prezența noastră. Ca prieteni buni, trebuia să-i fim alături la greu, să-l încurajăm.

*

“Aprinde o țigare!
Și-n fumul care zboară-n nori albaștri ca un vis
Cufundă-te-n uitare
Și lasă gîndului cărare de abis”

Împinsesem de motocicleta grea pînă la primul colț. Picăturile pe care le auzisem lovind rar în geamul bucătăriei de vară acum se întețiseră și explodau pe cască trimițînd în întunericul nopții schije de apă rece. Se răcise și afară, destul de repede, iar vîntul începuse să sufle puternic așa cum se întamplă în furtunile de vară. Luminile din intersecție erau stinse, conform regulilor de camuflaj, iar pe stradă sau pe trotuare nu era nimeni care să mă poată vedea. Ca o precauție în plus, încă nu pornisem motorul spre a nu fi auzit de vecini. Acum, eram la vreo optzeci de pași de poarta casei mele și puteam pleca liniștit.
Mi-am aprins o țigară, așteptînd. Înca nu se vedea nimic, nici o lumină pe la ferestre, și nici nu se simțea miros de fum de la distanța asta. Am mai tras cîteva fumuri, adînci, cu sete, strîngînd între degete filtrul, cu un tremurat ușor în braț.
- Ce căcat! am zis plin de dezgust și am aruncat chiștocul departe cu un bobîrnac.
Motorul a păcănit de cîteva ori apoi a început să își înșiruie ‘pac-pac’-urile într-un mîrîit continuu sau o rafală, așa cum sunau mitralierele grele ale bateriei germane de la aerodrom.
O ultimă privire aruncată în urmă, inainte să trec de colț, nu mi-a dezvăluit mare lucru. Am plecat, prin ploaia deasă, către București, chiar atunci cînd au început să vuiască sirenele de alarmă ale antiaerianei.

*

Gion nu păruse trist deloc și am pus starea lui de normalitate pe seama companiei noastre. Poate că prietenul nostru uitase de necazuri în prezența mea și a Mariei. Mîncaserăm în curte, lîngă bucătăria de vară, pe înserat, ascultînd la patefon discuri franțuzești de dinainte de război și Lili Marlene, la mare modă printre piloții germani de pe aeroport. Dansaserăm pe rînd cu Maria și glumiserăm la cît de bine își potriveau ei doi pașii pe muzică. Mult mai bine decît noi, dar o știam pe ea o mai bună dansatoare comparativ cu mine, care aveam două picioare stîngi cînd era vorba de ritmurile cîntecelor actuale.
- Optzeciul tău cu siguranță este un mascul, Dane! De-ar fi fost femelă, de mult te dădeau bolșevicii ori yankeii jos de pe cer… Femeia este mult mai delicată chiar și decît avioanele tale de vînătoare. Dacă nu știi cum să o stăpînești din comenzi, tu, ca soț, intri – cum ziceți voi, piloții - în vrie și te zdrobești de pămînt, în timp ce ea zburdă printre nori ascultînd de manșa altuia.
Nu mă supărase jocul de cuvinte al prietenului meu. I-am spus, nepotrivit, doar:
- Gion, zbor pe IAR Optzecișiunu, care diferă de Optzeci prin furca lansatorului de bombe de sub motor. Vin în picaj, lansez bomba și dau cu gloanțe în infanteriști. Eu nu mă lupt cu bombardierele americanilor, iar cu piloții ruși numai în caz de urgență încrucișez rafale de tunuri și mitraliere…
El însă mă întrerupse din explicații cu un semn de lehamite, ori dezamagire, nu am înțeles prea bine semnificația gestului mîinii sale, dar i-am prins esența vorbelor:
- Militarii ăștia! Numai detalii tehnice și lupte, nicidecum romantism și sentimente față de femeie! Tu nu poți fi poet, măi Dane, tu nu știi decît să te lupți, să omori oameni pe front. De cînd nu i-ai mai cumpărat Mariei floriω Ia spune, ai uitatω
Mi-am întors privirea către Maria care, la rîndul ei, se uita la mine cu o expresie tristă pe chip. A oftat, adînc, apoi a apucat pachetul de țigări de pe masă și l-a deschis. A zis către mine, dezamăgită:
- S-au terminat și astea…
Cînd Gion îi dăduse florile, înflorise de bucurie. De la mine, într-adevăr, nu mai primise asemenea atenții de dinainte de începerea războiului. Dar tot ne iubeam.
Gion a clătinat pachetul său dar și acela era gol. S-a oferit să plece după țigări, dar l-am oprit:
- Ei, cum să te duci tu, musafiruleω Merg eu, abia mai fac ceva pași, asa cum mi-a prescris doctorul.
Înainte de a-i părăsi, l-am întrebat, poate spre a-i da replica la obraznicia de a mă discredita în fața Mariei:
- Dar tu cu Luciana, de ce divorțațiω
Soția mea a răspuns grăbită, în locul lui:
- Gelozie, dragă! Crede că Gion are o amantă…

*

“În fumul de țigare
Durerilor găsește tainicul liman
Găsșste o nouă stare și dorului alean
În fumul de țigare
Ce se pierde în van”

Ajuns la ieșirea din oraș, am surprins pe cer cîteva fulgerări ale exploziilor proiectilelor de antiaeriană. Am oprit și mi-am aprins o nouă țigară, ascunzînd flacăra brichetei între palme. După cîteva fumuri în liniște, au explodat primele bombe în oraș. Britanicii bombardau mișelește, omorînd oamenii în casele lor, nicidecum nu atacau obiectivele industriei petroliere din Valea Prahovei. Probabil noua lor strategie era să omoare muncitorii și familiile acestora, suprinzîndu-i în somn. Ploieștiul începuse să ardă, cu flăcări înalte, roșiatice, lingînd poalele cerului întunecat. Bine că ploua. Aveau să fie mai puține pagube în incendiu. Săracii aviatori englezi - să bombardeze pe ploaie! Ce ghinion, m-am surprins compătimindu-i pe inamici….

*
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://iamandi.clubsf.ro
Iama
Mușteriu
Mușteriu
avatar

Numarul mesajelor : 20
Varsta : 40
Localizare : Calarasi, Ro.
Data de inscriere : 28/08/2008

MesajSubiect: Re: Trei in iad   Vin 29 Aug 2008 - 10:47

Cumpărasem cîteva pachete de țigări, din mărcile pe care le fumam fiecare. Mariei țigări ușoare, de damă. Lui Gion, din cele nemțești, iar mie din cele mai tari. Simțeam nevoia de a-mi îneca plămînii cu fum de tutun puternic. Musafirul nostru, iubitul amic necăjit, se amețise și vorbise prostii.
La întoarcere, am luat-o prin curte pe aleea ce ducea în spate, pe lîngă garaj, să arunc o privire dragei mele motociclete, o Zundapp germană, pe care planificasem să o alerg un pic a doua zi de dimineață. Am găsit-o aproape așa cum am părăsit-o după ultima plimbare cu ea. Aproape, pentru că foaia de cort cu care o acoperisem nu mai atingea betonul garajului după cum obișnuiam să o aranjez. Acum era cam cu vreo douăzeci de centimetri mai sus și peste pojghița subțire de praf ce se așternuse în timp, se imprimaseră urme de palme și degete. Mînă mare, mi-am zis. Deci nu fusese Maria pe aici… Lacătul era intact, așa că am exclus posibilitatea să fi fost călcat de hoți. Și atunciω
Am părăsit garajul gîndindu-mă la două lucruri deodată. Încercam să îmi amintesc florile preferate ale femeii pe care o iubeam, detaliu pe care îl uitasem fiind mai preocupat cu supraviețuirea pe front decît cu memorarea unui aspect atît de important pentru ea. În paralel, îmi chinuiam mintea cu explicații care să stea în picioare în privința urmelor de palme găsite în garaj. Nu înțelegeam cum putuse intra cineva, cînd lacătul nu fusese nici măcar forțat.
Înaintam pe alee, către bucătăria de vara. Am ocolit grătarul pe care fripsesem mititeii, dar la masă nu mai era nimeni. Prin geamul bucătăriei i-am văzut pe Maria și pe Gion nefiresc de aproape unul de altul. Soția mea își trecea o mîna prin păr răsfirîndu-l, în timp ce el îi vorbea, spunîndu-i ceva nostim – am bănuit, pentru că ea zîmbea întruna și la un moment dat a izbucnit în rîs. S-a oprit brusc, apoi s-au îmbrățișat sărutîndu-se cu pasiune. Mi-am scuturat capul, încercînd să gonesc imaginea Mariei săruntîndu-se cu alt bărbat, dar ei continuau înlănțuiți.
Ce era să facω
Multă lume înșală. Bărbați și femei, cu toții, de cînd e lumea. Și ca oricare dintre cei înșelați, mi-am zis – bine, dar de ce dracu’ tocmai a meaω De ce tocmai mie să mi se întîmpleω
M-am apropiat de bucătărie și prin ușa întredeschisă am auzit ceva ce m-a dat peste cap și mai rău decît sărutul lor.

*

“Cînd ajungi să crezi că viața-i o povară
Și dureri de neînțeles te apasă greu
Cînd afară-i ciripit de primăvară
Iar în sufletul tău toamnă e mereu
Înfrățește-te cu fumul din țigare
Și te avîntă pe aripa-i de mister
În regatul fără nume și hotare
Și colinde prin oceanul de…”

La marginea Bucureștiului deja nu mai ploua. Eram ud leoarcă, dar nu simțeam mare lucru. Aș fi topit zăpada de pe mine de-ar fi nins. Goana pe motocicletă nu avusese darul să mă liniștească și nici curenții de aer rece ori perdeaua continuă a ploii nu stinseseră focul în care sufletul mi se perpelea. Și conștiința…
Atunci i-am văzut pentru prima dată. M-am speriat rău. Au dispărut repede, din fericire. Năluci…

*

- Blegul, are să moara mîine și nu bănuiește nimic! Maria, va fi crima perfectă! Cu toții vor crede că a avut un accident de motocicletă! Este pilot, îi place viteza…, riscul! Și-a frînt gîtul pe mîna lui!
Am înghețat. Ani de zile, trăiești cu oamenii și nu apuci să-i cunoști în adîncul sufletului lor. Un fior rece mi-a electrocutat corpul și m-am scuturat într-un tremur necontrolat. Realitatea a învins visul. A stricat tot ceea ce clădise sufletul, construit pe falsul ce-i fusese înfățișat vreme de cine știe cît timp.
Geometria triunghiului morții. Eu, Maria și Gion. Unul este în plus, perechea fiind formația iubirii. Dar,îin cazul de față, nu mai credeam că Gion este cel în plus. Drumul se dovedea fără întoarcere pentru mine. Soția mea nu mai putea reveni în perechea noastră. Deja, eu eram cel care trebuia eliminat. Iar ei planificaseră asta, urmînd ca mîine să scape de factorul deranjant în iubirea lor. Dar iubirea noastrăω A fostω Am pierdut-o eu, ea, sau ne-a smuls-o Gionω Eram toți trei vinovațiω Triunghiul aducător de tragedie. Mie mi se pregătea eliminarea, dar acum știam. Știind asta…
- Haide să ne potolim, să nu apară Dan. Deja mi-e rău numai cînd mă gîndesc că noaptea asta am s-o petrec cu el și nu cu tine, Gion. Dar parcă nu l-aș refuza, măcar așa, de adio… mîine oricum va muri. Apoi voi fi numai a ta, iubire, pentru totdeauna.
- Dă-l dracu’ de prost… ce, nu-i poți spune că te doare capulω Sau că ți s-a aplecat de la mititei…ω Mîine o să rămînă fără frîne pe dealurile alea unde se dă de obicei cu motocicleta și, dacă stau bine să mă gîndesc, să mă suni de cum pleacă. Am să vin direct cu geamantanul de haine!

*

“Aprinde o țigare!
Și-n fumul care zboară-n nori albaștri ca un vis
Cufundă-te-n uitare
Și lasă gîndului cărare de abis”

Trecuse cam un an de atunci. Da, un an. Îi visasem noaptea și dimineața mă simțeam ca într-o pustiitoare mahmureală. Noroc că de ceva timp îmi apăreau numai în vise…
Pe la unsprezece, cînd ne mîncam ciocolatele nemțești, se dăduse alarma. Sirena țiuise peste aerodrom și o rachetă roșie cu trei stele împroscase frumos cerul. De fiecare dată ne comportam ca niște puștani. Cum veneau americanii, cum alergam către avioane cu gîturile întoarse spre a vedea steluțele roșii ca la ziua regelui. Copii mai mari, cu jucării mai mari, care se alergau pe cer și se omorau împuținîndu-se cu fiecare zi cu care se prelungea războiul.
Am decolat în graba, în G-urile cu care ni se înlocuisera IAR-urile încă de prin primăvară. Bune avioane. Motoare puternice, în linie. Mergeau ceas. Lucru nemțesc ce să mai… Țara avea nevoie de scut peste Valea Prahovei, unde americanii veneau aproape în fiecare zi, iar britanicii completau bombardînd noapte după noapte. Începuse să ne bucure cînd era timp urît. De-ar fi fost iarnă, poate ne-am fi împuținat mai domol… dar așa, în plină vară, nu era zi să nu pierdem doi-trei, schilodiți sau morți. Da, și țara noastră avea nevoie de scut – pavăză făcuta din trupurile noastre încuiate în păsări de aluminiu și oțel din care după fiecare misiune pe unii îi adunau într-un sac, bucată cu bucată… Tînjeam după misiunile la ruși. Acolo, pe frontul de Est, front ce se mutase dincoace de frontieră în urma retragerilor continue, noi, piloții… muream mai rar.
- Ține-te de formație, Dane! Pe unde îți umblă minteaω
Deja eram în aer, la verticala munților. Pe undeva pe aici, pe cer, erau și ceilalți.

*

Știind asta…
I-am privit și-am înghițit cu greu nodul pe care îl simțeam în gît. Ce era să facω De întors, de ce m-aș fi întorsω De ce să plecω Undeω La urma urmei era și casa mea, nuω Iar țigările lor erau la mine și nu ar fi fost frumos…
Am ciocănit ușor în geamul ușii și-am intrat zîmbind, încercînd să nu-i sperii.
- V-a fost dor de mine, nuω i-am intrebat gesticulînd prin aer cu pachetele de țigări.
- Haide, măi Dane! Muream de pofta pe aici… mi-a răspuns Gion făcîndu-i Mariei cu ochiul.
- Da… mureați de poftă! am replicat eu sec, aruncînd pachetele pe masă.
- Haideți să fumăm, ne invită Maria, evitînd să se arate afectată de cuvintele mele.
Mi-am aprins una și am tras un fum, adînc, pînă în fundul plămînilor. Am făcut cîțiva pași printre ei privindu-l în ochi pe Gion, după care am scos fumul trimițîndu-l razant cu marginea frezei sale îngrijite, de amant, prieten bun cu încornoratul.
- Să te învăț ceva, prietene… Nu pași de dans, că te pricepi, dar vine un moment în viață cînd trebuie să știi și din astea. Pe noi ne-a învățat un finlandez. Vînător de munte, de-ai lor, instructor plătit de nemți să ne arate cîte ceva legat de supraviețuire. Nu se știe niciodată… spuneau ei și astea au fost primele vorbe pe care le-a învățat și el în românește.
- Vrei să-l înveți pe Gion să se batăω întrebă Maria zîmbind. Nu se știe niciodată, poate într-o zi n-ai să te mai întorci din zbor și cineva va trebui să mă protejeze… mai ales că Gion va fi liber, fără de nevastă.
Am apucat de mîner cuțitul de pîine de pe masă și l-am împins înainte, înfigîdu-l în pieptul lui, prin cămașa subțire, în dreptul inimii. Gion a căscat ochii mari, la fel și gura, surprins. L-am susținut cu mîna stîngă cît să răsucesc la nouăzeci de grade lama, după care am retras-o lăsînd sîngele să curgă în voie ca dintr-o mică arteziană. Maria a dat să ducă mîna la ochi, să nu mai vadă scena, dar a oprit-o în dreptul bărbiei. I-au tremurat ușor și des pleoapele, iar colțurile gurii i s-au schimonosit într-o scurtă grimasă. Nici măcar nu a clipit, deși după expresia feței i se citea durerea pe care încerca să o strivească acolo, în adîncul sufletului. Poate că își simțea propriul sfîrșit aproape și dorea ca în ultimele clipe să-l vadă, indiferent cum… Într-un tîrziu, cînd Gion cu siguranță își dăduse sufletul, a întrebat surprinzător de calmă:
- A fost un accidentω
În timp ce-l așezam pe prietenul meu drag pe podea, am mai tras un fum din țigara rămasă între buze. Ridicîndu-mă, am dat afară fumul, pe nas, privind-o. M-a surprins prin calmul ei. Mă așteptasem să facă o criză, să se manifeste în vreun fel, să plîngă și să zbiere, să sară pe mine și să încerce să îmi scoată ochii cu unghiile, dar nu… Maria mea și-a împreunat mîinile în poala rochiei de vară, l-a privit pe Gion, mort, pe podea, apoi m-a fixat ochi în ochi, cu o lacrimă desprinzîndu-i-se de pe pleoapa stîngă la vale pe pomet.
- Știai de multω

*

“În fumul de țigare
Durerilor găsește tainicul liman
Găseste o nouă stare și dorului alean
În fumul de țigare
Ce se pierde în van”

La Vînătoare nu era ca la vînătoare. Pe cer, rolurile se schimbau cu iuțeală între vînător și vînat. În fiecare dimineață știam că pot aduce ceva, ori nimic, acasa, sau vreunul dintre yankei mă poate avea în tolbă pentru ca la întoarcerea pe bazele lor din Italia să își picteze pe avion o cruce neagră, semn că a mai doborît un Friț. Ai dracului, ăștia nici măcar nu știau pe cine omoară…
- Patru Roșu! Măi băiete, viseziω E ziua ta aziω
Iar rămăsesem în urma formației. Poate că da, azi era într-adevăr ziua mea…
În față, un pic mai jos se vedeau dîrele de condens lăsate în urmă de formația de avioane americane. În scurt timp comandantul de escadrilă avea să încline botul avionului și vom pica pe ei.
La fix se dăduse alarma asta… Văzusem mașina cum se apropia exact în momentul în care avionul meu a început să ruleze pe iarba pistei. Îl zărisem și pe comandantul aerodromului, în dreapta, lîngă șofer.

*
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://iamandi.clubsf.ro
Iama
Mușteriu
Mușteriu
avatar

Numarul mesajelor : 20
Varsta : 40
Localizare : Calarasi, Ro.
Data de inscriere : 28/08/2008

MesajSubiect: Re: Trei in iad   Vin 29 Aug 2008 - 10:47

- Ce mai contează acumω
M-am apropiat de ea, cu cuțitul în mînă, cu sîngele picurînd de pe lamă, privind-o cu mai multă dragoste decît am privit-o vreodată.
- Doamne, ce frumoasă ești! i-am zis temîndu-mă că nu am să apuc să i-o mai spun vreodată.
Atunci abia și-a dat drumul lacrimilor, de-adevăratelea.
- Dumnezeule… a zis Maria, și eu nu am înțeles de ce.
Am lăsat-o să plîngă un pic, să se zbuciume și să sughite înecat. I-am pus mîna pe umărul drept și nu s-a retras. Doar a tresărit temîndu-se că poate atunci venise clipa.
- Eu trebuie să plec… i-am zis încet și atunci a ridicat capul speriată.
- Dane, ești nebunω
- Nu. De ce aș fiω am întrebat-o neînțelegînd ce a priceput din vorbele mele.
- Doar nu vrei să…
Ba voiam.
- Să nu faci vreo prostie! Tu nu ai nici o vină… Numai eu! Sînt o proastă… Omoară-mă pe mine! Uite, atunci cînd m-ai surprins vorbind la telefon… te-am mințit. Nu făcusem nici un avort. Vorbeam cu Luciana, încercand s-o conving să nu îți spună că a descoperit relația mea cu Gion… Mă iubeai prea mult ca să afli adevărul…
Înțelesesem, acum.
- Dane, nu! Te rog… Să nu mă lași singură. Mi-ar fi prea rușine să mai trăiesc. Și nu pleca pe motocicletă…
- Știu! Acum ai remușcăriω
A plecat capul și n-a mai plîns. A tăcut așa vreo jumătate de minut, apoi a început să-și desfacă nasturii de la pieptul rochiei, cu stîngăcie, deși nu-i tremurau mîinile. La ultimul a așteptat un pic, nehotărîtă, apoi a tras tare și l-a rupt, sfîșiindu-și rochia pînă la mijloc. A îndepărtat de pe pielea ei materialul înflorat și s-a descoperit precum bobocul atunci cînd i se deschid petalele.
- Freziile! am zis fără să vreau.
Ea a ridicat privirea către mine, surprinsă. Poate credea ca am înnebunit din durerea care mă măcina răsucindu-mi măruntaiele.
- Florile mele preferate… a zis zîmbind cu obrajii uzi și și-a îndepărtat părul, dîndu-l pe după umărul stîng.
Își descoperise sînii și mi-am simțit picioarele moi, pe la genunchi. Iubeam sînii aceia albi cu sfîrcurile roz, rotunzi, pe care ea niciodată nu și-i ascunsese în spatele sutienului. Cît era de frumoasă, chiar și acum, plînsă. Și i-a cuprins în palme, i-a ridicat un pic ca și cum mi i-ar fi oferit, apoi a zîmbit și închizand ochii mi-a spus șoptit:
- Fă ce vrei cu mine, bărbatul meu!
S-a zbuciumat surprinsă, într-o tresarire, și a deschis ochii.
- O să-mi lipsești… a mai apucat sa zică înainte ca eu să răsucesc lama, așa cum ne învățase finlandezul acela.
Am sărutat-o ușor pe frunte, apoi am scos cuțitul și am rezemat-o bine de spătarul scaunului spunîndu-i:
- Atunci… pe curînd!
Și am ieșit din bucătăria de vară, grăbit către garaj. Trebuia să dreg frînele motocicletei și să stropesc casa cu benzină. Chibrituri găseam pe peste tot, doar era casă de fumători…

*

În dimineața aceasta fusese prins cuțitarul ce-i deschisese cu un brici de bărbier gîtul Zaradei, acea Zaraza din cîntecul lui Cristian Vasile. Citisem în Universul, în fugă, pentru că ni-l smulgeam din mînă unul altuia. Îl prinseseră după atîta timp! Mărturisise tot, ba și altele, căci în beciurile poliției nu aveai altă șansă decît să vorbești… Ne solidarizaserăm cu Cristian Vasile, omul care își pierduse vocea într-o nereușită încercare de a se sinucide nemaisuportînd drama dragostei lui și cîntasem toată dimineața pe aerodrom pe lîngă patefonul unde cineva adusese din colecția proprie cîteva discuri de ebonită cu piesele de succes ale cîntărețului. Decolasem fredonînd în radio pe canalul inter-avioane “Aprinde o țigare”, un alt șlagăr al aceluiași cîntăreț, piesa care ni se păruse mai reușită decît Zaraza:

“Cînd de ochii tăi adînci mi-e dor
Și în noapte chem o rază din lumina lor de vis
Stele mici, spre tine, cînd mă îndeamnă în șoaptă,
Și-s flămînd de al iubirii paradis
Iau atunci și sorb cu sete o țigare,
Și în fumul ei ucid cumplitul dor
Și a mea e atuncea lumea asta mare
Și de viață mă îmbăt ca de alcool”

- Îți dai seama ce-l așteaptă pe-ăla în pușcărie, dacă nu-l vor executaω
Am tresărit în chingile ce mă țineau lipit de scaun, înfiorat, așa cum tresăream de fiecare dată cînd cineva pronunța cuvîntul “pușcărie”. Automobilul acela venea fix înspre linia de unde avioanele începusera să decoleze.
- Dane, imi lipsești…
Vocea Mariei îmi răsuna clar în creier, nu în urechile acoperite de căști, de parcă ar fi fost acolo în carlingă, sau în mine, în sufletul meu. Mi-am scuturat capul să alung coșmarul, dar atunci l-am zărit pe el: stătea călare pe capota motorului, cu freza lui perfectă răsfirată de curentul produs de elicea care i se învîrtea în spate ca un ventilator. A tăcut și mă întrebam, oare de-ar vorbi s-ar auzi pînă la mine în carlingăω Nu m-a lăsat să fiu prea mult timp curios și l-am auzit, la fel ca pe Maria, zicîndu-mi în creieri:
- Hai, spune dracu’ ceva. Ce te uiți așa la mineω Parcă nu m-ai ști… apropo, vezi că ai rămas de căruță…
- Patru Roșu, după mine! Pe ei, băieți! strigă în căști căpitanul comandant de escadrilă.
Începusem picajul și eu, numărul doi al celulei comandant, pierdusem ceva distanță pînă la G-ul lui. Cu vedeniile mele…Căpitanul, simțind că ceva nu-i în regulă cu mine, a deschis un canal de comunicare directă și mi-a zis, încercînd să clarifice situația:
- Dane, pe tine te căutau ăia de la poliție, din mașină. Comandantul bazei a zis să te opresc de la zbor, că au treabă cu tine, dar n-am vrut. E legat de nevastă-ta și de celalalt cadavru gasit în casa ta arsăω
Am tăcut cîteva clipe privind la bombardierele mari cît casa de care ne apropiam. Ceilalți din escadrilă săreau rafalele lor de trasoare care legau cerul printre noi, dar eu nu am tras de manșă sperînd ca, in felul ăsta, pe drum drept, să reduc distanța pînă la G-ul lui.
- Răspunde-i! mi-a cerut în minte vocea ei și atunci am apăsat butonul de comunicare și i-am mărturisit, sufocat de suprasarcina picajului abrupt:
- Da, domnule căpitan! Dar sînt ofiter și am onoare… nu mă duc eu la pușcărie!
- Bine, băiete… alege-ți un bombardier, atunci! Unul numai al tău… m-a îndemnat comandantul escadrilei.
Săracul de el, avea să rămînă cu spatele neprotejat în lupta asta.
- Ia uite ce mare și frumos e ăla de acolo, Dane! mi-a zis în minte vocea lui Gion și de undeva din dreapta motorului, el, îmbrăcat așa cum îl văzusem ultima oară, ba chiar și cu cămașa tăiată și înroșită de sînge în dreptul inimii, îmi arătă cu degetul un bombardier american cu un motor în flăcări ce rămăsese în spatele box-ului de care aparținea.
Era bun, că era izolat și ceilalți amici ai săi nu-l puteau acoperi cu foc de mitraliere. Nici Mustangurile vînătorii din escortă nu erau prin preajmă să mă doboare. Alesese bine momentul căpitanul nostru. Picasem pe bombardiere exact printre ferestrele de protecție ale mustangilor.
- Haide, Dane! Ți-am zis ca o să-mi lipsești… Vino! am auzit-o și pe Maria, dar de data asta am și văzut-o apărînd, zburînd alături de Gion și de G-ul meu, făcînd formația noastră, triunghiul ăla nenorocit, aducător de moarte.
Și ea era la fel ca atunci, în ultima seară. Ba, cu o mînă își ținea adunată rochia ruptă, să nu i se vadă sînii. Pudică. Și aici pe cer erau o grămadă de bărbați.
Am împins gazul la maximum, rupînd sigiliul manetei și trecînd în regim de Overboost. Eșapamentul a tunat și a mugit, scuipînd scîntei, iar avionul a țîșnit înainte cu motorul forțat de metanolul ce se amesteca cu benzina în camera de ardere.
Săgeată pe cer.
Nu am mai dezasigurat tunul și mitralierele. Ce rost aveaω Mi-am reglat traiectoria în așa fel încît să pic în nasul bombardierului, peste piloți, sa fiu sigur că nu mai au scapare nici ei.
- Hahaha… La fix l-ai ales pe ăsta, Dane! mi-a rîs Gion în bataie de joc, apărînd pe obrazul bombardierului, lîngă emblema personală pe care o pictaseră membrii echipajului.
Chiar că îl alesesem bine: cu litere mari și negre era scris “John & Mary” peste o inimă roșie din care picura sînge înspre continuarea fuselajului.
Dintr-o dată am simițit pe mîna mea o alta, care îmi mișcă din manșă schimbînd direcția cîteva grade.
- Acolo… acolo să nimerești, între John și Mary, Dane. Să fim toți, din nou!
G-ul meu s-a înfipt tocînd cu palele elicei foile de aluminiu și barele pe care fusese întins ca o piele de bombardier.
Și am murit. A urmat liniștea și o amețeală ușoară, în timp ce îmi reveneam în simțiri. M-a deranjat un miros neplăcut care a accelerat reintrarea în normal a minții mele.
- Haide, măi Dane… De cînd te așteptam! Ți-am zis că ai să-mi lipsești… Haide, deschide ochii. E și Gion aici, deschide ochii să-l vezi! Și el te aștepta… zi-i și tu două vorbe, un salut, ceva…
Am deschis ochii și am văzut întuneric. Ceață. Eram încă ametit, dar mirosul ăla mă aducea cu iuțeală ca din morți între cei vii. Mi-am frecat ochii, după care am distins ceva mai bine și într-adevăr, lîngă mine și ea stătea Gion, rîzînd. Nu mai avea gaura în inimă și parca îmi părea rău. Nu mă puteam ridica la el. Încă…
- Haide ma, zi ceva, că doar sîntem între noi! Știi tu, triunghiul ăla… Hai, vorbește, zi ceva!
Scuturînd din cap de cîteva ori am reușit să-mi limpezesc mai bine vederea și să disting prin ceața care, se vede treaba… facea parte din decor și nu avea să dispară. Maria îmi zîmbea încurajator, să conversez cu el, iar Gion, la rîndul lui, îmi arăta dinții într-un surîs șmecheresc. Mi-am mișcat mîinile și am dat să mă ridic, ușor, fără să stîrnesc bănuieli. M-am uitat în jur, căutînd ceva să apuc în mînă, dar n-am găsit nimic. Atunci mi-am amintit de un instructor finlandez și de învățăturile lui în lupta corp-la-corp chiar și cu mîinile goale și am țîșnit în sus înfigîndu-i o mînă în beregată. Am deschis un subiect de conversație, tocmai bun pentru ceea ce simțeam în acelele momente în sufletul meu:
- ‘gura mă-tii Gion, și aici sînteți tot împreunăω Vă omor…

Sfarsit
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://iamandi.clubsf.ro
mello
Mușteriu
Mușteriu
avatar

Numarul mesajelor : 39
Varsta : 28
Data de inscriere : 25/08/2008

MesajSubiect: Re: Trei in iad   Vin 29 Aug 2008 - 11:08

Laughing clap mda...m-a amuzat faza din final!
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului
Iama
Mușteriu
Mușteriu
avatar

Numarul mesajelor : 20
Varsta : 40
Localizare : Calarasi, Ro.
Data de inscriere : 28/08/2008

MesajSubiect: Re: Trei in iad   Vin 29 Aug 2008 - 13:58

Pur romaneasca, nu? Very Happy
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://iamandi.clubsf.ro
anna
Mușteriu
Mușteriu
avatar

Numarul mesajelor : 13
Varsta : 27
Localizare : hunedoara
Data de inscriere : 14/09/2008

MesajSubiect: Re: Trei in iad   Vin 19 Sept 2008 - 10:23

Laughing mi-a placut!!! sincer! good post era sa ma prinda profa' citind la ora de info.

" - Anna, cum merge cu programarea?
- ‘gura mă-tii Gion, și aici sînteți tot împreunăω Vă omor… reading Bine. programarea e .. Laughing foarte bine e programarea"
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://www.crisis-filter-08.blogspot.com
Continut sponsorizat




MesajSubiect: Re: Trei in iad   

Sus In jos
 
Trei in iad
Sus 
Pagina 1 din 1

Permisiunile acestui forum:Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum
Book Pub :: Camera de Scris :: Proza-
Mergi direct la: