AcasaAcasa  CalendarCalendar  FAQFAQ  MembriMembri  GrupuriGrupuri  InregistrareInregistrare  ConectareConectare  

Distribuiți | 
 

 Când ușa din spate rămâne deschisă

In jos 
AutorMesaj
Theo
El Inquisidor
El Inquisidor
avatar

Numarul mesajelor : 132
Varsta : 34
Localizare : Bucuresti
Data de inscriere : 04/08/2008

MesajSubiect: Când ușa din spate rămâne deschisă   Joi 7 Aug 2008 - 15:01

Când ușa din spate rămâne deschisă

Si ușile se lipesc iute, lăsându-mă să-i văd iar chipul.
Nu l-am zărit când am intrat, ci abia pe la a doua stație, odată ce privirile agitate ale celor din jur s-au așezat molcome pe podea, pe cele câteva scaune goale sau pe ferestrele unde nu vezi decât negrul anost al tunelurilor și oglindirea celor din jur. Mereu fac treaba asta, de fiecare dată când vocea plictisită rostește formula magică “Atenție, se închid ușile”, pupilele se opresc, buzele li se mișcă uneori, fredonând cine știe ce melodie sau cugetând mute asupra cine știe cărui plan. Nu stau perfect nemișcați – mulți își plimbă privirile de-a lungul vagonului, zăbovind pe vreun grafitti sau pe vreo gumă de mestecat uscată pe scaunul de vis-a-vis, iar de fiecare dată când le întâlnești ochii, tresar și se uită în altă parte apoi, odată ce îți întorci capul, simți cum te urmăresc. “Câtă nesimțire, să te holbezi așa!” zvâcnesc ei cu o banală ipocrizie și îi simți cum se uită la rândul lor la tine cu coada ochiului. Așa îmi place și mie să mă uit la ei – suficient de absentă cât să nu fie evident și destul de atentă cât să mă conștientizeze. De multe ori îi privesc prin imaginea din geam, puțini se gândesc să se uite în chipul din sticlă, iar când întâlnesc niște ochi le zâmbesc – am citit o poveste în care personajul principal surâdea figurilor din oglindă, așteptând ca una din ele să-i răspundă la surâs. Sigur, nu făcea numai asta, dar idea mi s-a părut formidabilă și am încercat-o imediat. Păcat că nu mai țin minte cine a scris-o, ca să-i mulțumesc autorului, măcar în gând. Datorită lui m-am uitat la fereastra metroului, i-am văzut figura abătută profilându-se pe cimentul negru al tunelului, luminat din loc în loc de câte un bec slab sau un neon ce-i străbătea obrazul.
Stăm pe aceeași parte a vagonului, dar între mine și el e o distanță considerabilă – o femeie cu un copil, căruia îi face tot felul de observații, un bărbat cu pălărie foșnind Cotidianul, de fapt, uitându-se pe deasupra ziarului către cei din jur, două doamne mai în vârstă care urmăresc podeaua cu atenție nemăsurată și dintre care una a adormit, un scaun gol și murdar, un alt bărbat cu niște căști mici în urechi, ochii închiși și rucsacul în brațe, iar apoi vine ușa, puțin deschisă sau stricată, fiindcă am impresia că de acolo se aude sâsâitul curentului. În fața mea e o înșiruire de figuri din cele mai variate, având deasupra lor un alt șir de chipuri, de data asta pe sticlă, ale celor de lângă mine. Acolo, în partea cea mai din dreapta a acestui ultim șir, sunt ochelarii lui, așezați pe un nas nu foarte ascuțit, umbrit de o șapcă bej. Sub cozoroc i se văd totuși sprâncenele, încovoiate plictisit, de om care de obicei nu se încruntă, ci preferă să trateze necazurile cu un zâmbet. Nu e genul care, dacă-i prind oglindirea cu privirile, să se întoarcă îmbufnat înapoi la podea, mai degrabă și-ar împinge ochelarii pe nas, ca să-și dea seama că nu visează. Dacă m-aș ridica și i-aș cere numărul de telefon, nu ar sări în sus înfuriat că l-am scos din visare, ci poate ar încropi o conversație, la capătul căreia s-ar oferi să-mi ia o cafea. M-aș întreba tot drumul dacă sunt pe cale să fiu dezamăgită din nou, de data asta de un bărbat cu geacă de piele și șapcă bej, care ar băga mâinile în buzunar de fiecare dată când face o glumă. M-aș întreba din clipa când aș ieși dacă sunt pe gustul lui, o roșcată tunsă scurt cu o jachetă de blugi și o bluză mov, nu foarte înaltă, cu siguranță nu destul de înaltă pentru el, dar care n-ar purta nici moartă tocuri doar ca să fie dorită de un bărbat. Dar cine știe, poate îi plac fetele mai scunde, adoptând unul din clișeurile estetice care condamnă femeia la o viață de păpușă, sau poate nici nu se uită la înălțime, poate preferă să glumească pe tema asta, sau să nu abordeze tema deloc. Nu îmi pare tipul tăcut, mai mult unul care știe să asculte. Mă aștept să scoată o carte dintr-un buzunar ascuns și să înceapă să citească, nu știu de ce, poate ochelarii sunt de vină și cele câteva șuvițe negre care-i vin de sub șapcă până aproape de umeri. Deocamdată se uită în jur, poate mă vede contemplându-l cu coada ochiului, nu dă nici un semn că s-ar concentra pe o figură anume, dar poate în analiza lui trecătoare a vagonului golaș, va zări într-o oglindire, suprapus peste tunelul rece, obrazul pistruiat și ușor înclinat al unei roșcate. Ea va continua să fixeze un punct ambiguu undeva în față, străduindu-se să fie precum ceilalți, cu ușile din spatele minții lor ușor întredeschise, cât să poți strecura o căutătură.
Trece peste mine, lasă, mai așteaptă puțin, e bine acum, mișcă-te, știi că nu-i frumos ce faci, totuși v-ați prins odată ochii în oglindă și el n-a dat înapoi. Ne-am uitat unul la celălalt, eu n-am îndrăznit să-i zâmbesc, el n-a făcut nimic, totul a durat doar o clipă, chiar după ce a intrat, s-a așezat și ușile s-au închis. Apoi, copilul de lângă mine s-a mișcat, i-a spus ceva mamei lui și noi ne-am întrerupt contactul. Oare își amintește acea clipă de legătură, acel moment în care el s-a uitat prin ușa minții mele iar eu printr-a lui? Probabil că nu, poate, dacă se va ridica la stația următoare, nici nu va băga în seamă poate singura persoană din acest vagon care ar accepta o invitație într-o cafenea. Nu și-ar lua cafea, de bună seamă, probabil un cappuccino sau o ciocolată caldă, dacă stau să mă uit la el nu pare că ar bea cafea în mijlocul zilei, poate chiar ar prefera un ceai tare dimineața, citind cartea pe n-a luat-o cu el în metrou astăzi. Sunt curioasă cum arată când ia micul-dejun, pare tipul de om care mănâncă foarte puțin atunci, doar cu un ceai, ocazionalul sandwich și un capitol hrănitor să-i țină toată ziua. Mi-ar plăcea să stau să mănânc cu el, sau să-l privesc, deasupra ceștii mele de cafea, cum dă paginile cu rapiditate, cum pe zâmbește către imaginile din spatele cuvintelor de parcă între el și cartea aceea pe care n-o are acum cu el există un dans la fel de strâns ca între mine și oglinda geamurilor din metrou, dincolo de care câteva raze plăpânde anunță apropierea următoarei stații. Cei din jurul meu devin agitați, se trezesc, la fel cum s-ar trezi el dimineața, copilul de lângă mă vede în oglindă și îmi face cu mâna, fluturând-o de la stânga la dreapta. Bărbatul rămâne pe loc. Mi se pare hilar că, atunci când înclin capul și dau și să mă ridic, mă gândesc la chipul lui, de data asta lipsit de umbrele cozorocului, având totuși ochelarii pe nas, și îmi zic că nu m-ar saluta așa când aș pleca de la el. Și-ar ridica ochii dintre pagini, clipind des, ar mai bea din ceai, nu s-ar mișca de pe scaun, de prea multe ori am plecat de la el ca să se mai ridice pentru mine, deja este ceva prea banal, ar surâde și mi-ar face celălalt semn de “la revedere”, cel cu palma deschisă și închisă succesiv.
I-aș zâmbi, cum nu fac acum, și aș închide ușa după mine sperând să ne vedem din nou în acea seară. Ușa din spatele meu ar face un zgomot puternic, nu foșnetul acela subțire al trenului subteran, iar eu m-aș pierde în mulțime, nu aș sta nemișcată, privind prin geamul murdar al metroului, până când trenul se hotărăște să plece, către un bărbat pe care nu-l cunosc și care-și ia rămas bun de la mine închizând și deschizând palma.

SFARSIT

ROBERT COLLER
7 ianuarie 2007
15:57

------------------------

Este o povestioara mai veche pe care am lungit-o la 15 pagini dar i s-a pierdut din farmec. Nu-i tocmai fantasy, nici fantastica, dar are un element mic-mic de magie pe care poate n-o sa-l observe nimeni. Inspirat mult din Cortazar, pentru ca la vremea respectiva tocmai citisem "Manuscris gasit intr-un buzunar".

Astept, umil, o parere-doua.
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://robertcoller.wordpress.com
claudia_de_lioncourt
Mușteriu
Mușteriu
avatar

Numarul mesajelor : 6
Varsta : 38
Localizare : Bucuresti
Data de inscriere : 20/09/2009

MesajSubiect: Re: Când ușa din spate rămâne deschisă   Dum 20 Sept 2009 - 12:38

Citat :
Dacă m-aș ridica și i-aș cere numărul de telefon, nu ar sări în sus înfuriat că l-am scos din visare, ci poate ar încropi o conversație, la capătul căreia s-ar oferi să-mi ia o cafea.
Mi-a placut aici. Ar fi bine ca oameni sa fie mai politicosi si daca nu-ti ofera o cafea, macar sa discute cu tine cordial. Smile
Citat :
cu siguranță nu destul de înaltă pentru el, dar care n-ar purta nici moartă tocuri doar ca să fie dorită de un bărbat.
Imi place eroina ta, se respecta pe sine. Wink
Citat :
Nu și-ar lua cafea, de bună seamă, probabil un cappuccino sau o ciocolată caldă, dacă stau să mă uit la el nu pare că ar bea cafea în mijlocul zilei, poate chiar ar prefera un ceai tare dimineața, citind cartea pe n-a luat-o cu el în metrou astăzi.
Interesant. Cine stie cat la suta din previziunile ei sunt corecte... Exclamation
Mi-a placut povestioara ta. clap Da, cred ca ar fi ceva daca am acorda o mai mare atentie celor de langa noi, poate ca am fi mai fericiti, nu stiu. Poate ca viata in sine este magia de care vorbesti. Razz
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului
 
Când ușa din spate rămâne deschisă
Sus 
Pagina 1 din 1

Permisiunile acestui forum:Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum
Book Pub :: Camera de Scris :: Proza-
Mergi direct la: