AcasaAcasa  CalendarCalendar  FAQFAQ  MembriMembri  GrupuriGrupuri  InregistrareInregistrare  ConectareConectare  

Distribuiți | 
 

 Lumea de dupa rasarit

In jos 
AutorMesaj
Smiles
Nou-Venit
avatar

Numarul mesajelor : 4
Data de inscriere : 08/07/2009

MesajSubiect: Lumea de dupa rasarit   Mier 8 Iul 2009 - 15:10



Lumea de dupã rãsãrit


I. Mister și ironie
Petalele florilor de cireș cădeau din brațele azurului proaspăt înseninat. Noi odrasle se nășteau din pântecul roditor al primăverii. O pulbere îmbietoare purta lăstarul tânăr al ploii către fereastra deschisă a camerei mele. Eu, de la fereastră, sfredelesc natura cu o privire subtilă, ascunsă după draperiile pestrițe. Aerul răcoros și curat al dimineții îmi ajunse la nas și mă îmbie să scurtez orașul într-o mică plimbare.
Parcul Tăbăcăriei se găsea mândru, ca de obicei, de cealaltă parte a străzii, așteptând în tăcere ca cineva să treacă bariera stufoasă de plopi.
Acum câteva zile a apărut un zvon ciudat, bazat pe un incident și mai ciudat. Câteva pietre dubioase au apărut în parc, și se pare că nu sunt acolo pentru a înfrumuseța parcul. După toată agitația și forfota creată în jurul acestui incident, credeam că ultimele lucruri pe care o să vreau să le văd o să fie acele pietre, dar acum, dacă mă gândesc mai bine, chiar sunt curioasă. Oamenii spun că au ajuns extratereștrii pe pământ.
Când am ajuns în parc, o mulțime de oameni onorau prezența acelor ruine mucegăite. Nu prea puteam să trec de bariera ce se formase din trupurile oamenilor, care parcă vroiau să apere pietrele de privirile neștiutorilor. După cum mă așteptam, nu era nimeni cunoscut de mine în acel loc. Și încă o bănuială care s-a adeverit: până și curioșii trebuie să ajungă acasă, așa că în scurt timp locul s-a eliberat și puteam să admir în liniște acele ciudățenii de pietre.
M-am apropiat și am observat așezarea ciudată a rocilor. Păreau să formeze adăpostul unui animăluț mic si solitar, fiind foarte mari, dispuse precum lemnele gata pregătite pentru a se face un foc. Ce m-a surprins cel mai mult era că fiecare piatră reprezenta o literă.
Nu am apucat să mă sinchisesc să citesc cuvântul format de litere, că am auzit pași în spatele meu. Când să mă întorc, persoana din spatele meu mi-a strigat numele.
- Diana?
Era colegul meu, Mihai.
- Bună! Erai doar în trecere sau ți-au spălat și ție creierul și te-au facut să vii aici? întreb eu sarcastica.
- Se pare că nu la fel de mult ca ție… Eram doar în trecere…
Mă bucuram să-l văd printre toate fețele alea fascinate și obsedate de gunoaiele acelea de pietre.
Bineînțeles că nu a durat mult până să se întâmple încă o mare ciudățenie, posibil un mare ghinion din scurta mea existență. Știți vorba aia: "Curiozitatea a ucis pisica"? Credeți-mă, așa este.
- Vino și tu să vezi asta, i-am zis eu lui Mihai, și i-am arătat cu mâna către vârful micuței piramide. E ca o gaură neagră.
Mihai s-a apropiat și ne-am uitat amândoi la pietre. Pentru un moment, am avut impresia că se mișcă ceva în interiorul lor, dar sincer, nu vroiam ca și ultima ipoteză, cea cu adăpostul animalului, să fie adevărată. Am văzut un licăr auriu în abisul aparent infinit din interiorul negricios de piatră. Parcă mă atrăgeau înăuntrul lor ca niște mâini malefice, păcălindu-mă mișelește să mă pierd în universul lor nemișcat.
Dar deodată totul a devenit clar. Nu era ziua mea norocoasă. Am simțit cum un vânt puternic începe să agite brațele rămuroase ale copacilor, dându-mi fiori de gheață. Am simțit deodată cum mă ridic în aer, și am prins mâna lui Mihai în ultimul moment. Cu siguranță dacă dispăream de pe planeta aceasta, nu vroiam să dispar singură.
Ne-am ridicat amândoi în aer, involuntar, și am plutit pentru câteva scunde. Deși vântul bătea din toate părțile, am putut să ne dăm seama că aterizăm cu putere în jos, gata să ne lovim de literele uriașe de piatră. Mai apoi, totul se întuneca în jurul nostru și vântul a încetat să se mai simtă. Pentru un moment, credeam că am murit…

I I. Adevăr și provocare
Mă simțeam de parcă cineva se jucase cu noi tot timpul. Nu vroiam să accept că am murit. Nu vroiam să renunț! Țineam ochii strâns închiși de frică să nu văd în fața ochilor ceva și mai rău. Am simțit lacrimile cerului pe pielea mea incompetentă… Dar nu era doar ploaia… Natura avea să plânga cu mine…
Un sentiment curajos nu mă lăsa să cred că s-a terminat. Dar nimic nu părea să fie cruțător cu duhurile noastre neîmpăcate.
Un ecou jucăuș părea să plutească în aer, apăsându-mi timpanele și strecurându-se vâjâind în capful meu.
- Diana! Diana! mă striga cineva.
Pentru un moment nu am recunoscut vocea, dar apoi o vijelie de amintiri se succese în mintea mea, și mi-am amintit de Mihai. Dacă el era în viață, nu se putea ca eu să mor!
Deși cu ochii închiși, am simțit totuși umbra lui eclipsând soarelui - asta dacă exista vreunul. M-am zbătut să revin la realitate, și în cele din urmă, am deschis ochii. Era în fața mea, exact cum crezusem. Am clipit de câteva ori ca să clarific imaginea a ceea ce se afla în fața mea, deși eram sigură că nu trebuie să fac asta!
- U-unde suntem?
Da, într-adevăr șocant! Niciunul dintre noi nu era chiar sigur unde eram, dar un lucru era clar: totul era pe dos, de-adevăratelea. Pur și simplu stăteam în cer!! Deasupra noastră, în locul azurului senin, era mai mult ca o grămadă de praf destul de solid, cam ca noroiul. Era pământul!
- Suntem în cer…, am zis eu. Dar,… ce-i asta? am mai spus, pipăind locul în care stăteam.
Era solid și strălucitor, ca un geam. Undeva în depărtare se vedea o fâșie mai pală și parcă mai familiară. M-am ridicat și m-am apropiat să văd ce e acolo, și l-am auzit pe Mihai venind după mine.
- Uau!... am spus noi aproape într-un glas.
Părea să fie o spărtură. O spărtură de care încă mai atârnau părți ascuțite și translucide. Prin ea se vedea cerul din lumea noastră, și, foarte neclar, pământul. Părea simplu, dar oricât aș fi încercat, nu îmi dădeam seama ce se întâmplă. Să fi fost oare doar un vis?
- Parcă e o oglindă, a spus Mihai încet.
Mi-am îndreptat atentă privirea către el. S2 fi fost oare așa? Eram pe o oglindă? Părea destul de plauzibil, dacă trecem peste faptul că eram într-o cu totul altă lume. Chiar părea a fi reflecția lumii noastre, dar cum era posibil?
- Și cum ne întoarcem? Doar nu te aștepți să sărim pur și simplu prin spărtura asta? am întrebat eu, dar i-am făcut repede semn să tacă.
Se auzeau pași. Cineva venea înspre noi, și habar nu aveam dacă pe acolo sunt oameni de treabă. În scurt timp am văzut clar ce se întâmpla. Nu erau doar pași. O trăsură veche se apropia de noi, cu doi cai înhămați. Nu m-am putut abține să nu scot un zgomot de mirare și de teamă, când am văzut că mergea pe cealaltă parte a "străzii", adică pe pământul în locul căruia ar fi trebuit să fie cerul. Faza s-a repetat de multe ori, timp în care eu și Mihai am stat, fără să știm ce așteptăm. În tot acest timp în care unii oameni dădeau dezaprobator din cap, ochii minții mele îmi spuneau că părinții noștrii sunt foarte îngrijorați. Cunoșteam bine familia lui Mihai, și eram convinsă că în astfel de situații nu le arde deloc de glumă.
După marele răstimp de așteptare, spre marea noastră mirare, a apărut în sfârșit cineva care mergea normal - în limita normalului de a merge pe o oglindă din cer - fără să stea cu capul în jos. Păreau a fi niște copile ale străzii, sărac îmbrăcate, care șușoteau și râdeau discret. Cărau niște găleți cu apă și când au trecut pe lângă noi s-au dat puțin înapoi. Nu am văzut foarte bine, dar cred că s-au și înclinat puțin, mimând o plecăciune.
După câteva minute de când puștoaicele dispăruseră din peisaj, a mai apărut o fată, defapt o fetiță care le striga și le facea cu mâna ca să o observe. Când a ajuns lângă noi s-a aplecat în genunchi și și-a plecat capul, iar apoi, rămânând în acea poziție, a spus:
- Majestățile Voastre, le-ați văzut pe servitoare trecând pe aici?
Nu știu sigur la ce răspuns se aștepta, dar cu siguranță nu la unul ca acesta:
- Ce vrei să spui?
- Erau trei sau patru servitoare de la castel și cred că au loat-o pe acolo, spuse fetița făcând ochii mari și arăt$nd înspre direcția în care o luaseră fetele.
- Da… Le-am văzut, îi zise Mihai. Dar cred că ne confuzi.
- Ba nu! spuse fetița ofensată.
Așa am aflat de la fetița, pe care o chema Maria, povestea noastră. Se pare că ne-am născut amândoi într-un castel, dar în familii diferite și pe părți diferite. Eu, în partea de jos - adică pe oglindă, iar Mihai în partea de sus - adică pe pământ. Am mai aflat că familiile noastre sunt rivale de câteva generații încoace. Vestea cea mai izbitoare a fost că amândouă familiile reprezintă o importantă treaptă pe scara sociala, și că noi eram supuși acum, împotriva voinței noastre, să distrugem răul care amenință această lume întoarsă pe dos, care, apropo, se numește Paradisia.

I I I. Trepte către tunel
După ce am mai vorbit cu Maria, am căzut la o învoială. Urma să ne arate drumul către castelul în care ne născusem. Am început așadar drumul cu Maria mergând în fața noastră și noi imediat pe urmele ei, ascultând atenți indicațiile pe care le primeam. Deși avea doar vreo șase ani, Maria era foarte inteligentă și vorbăreața. Era plăcut să o asculți.
Pesemne că Maria era ori foarte speriată ori puțin ciudățica, deoarece se întorcea mereu în toate părțile și uneori se dădea înapoi câțiva pași sau se oprea din mers. Nu cred să fi fost o anomalie, deoarece mai observasem un astfel de comportament și la alți locuitori. Dar de ce erau atât de speriați paradisiacii?
Eu una am fost destul de fericită până pe la jumătatea drumului, și nici Mihai nu părea prea obosit, dar din păcate trebuia să trecem un obstacol până să ajungm la castel. În fața ochilor ni se înfățișa o pamblică răsucită de pământ, pe care se părea că trebuie să o trecem ca să ajungem "pe partea cealaltă", așa cum zicea Maria.
- Ei haideți, Majestățile Voastre, doar nu vă e frică să treceți o mică punte paradisiană, nu?
- O ce? veni întrebarea noastră urmată de privirile mirate de pe chipurile noastre.
- E ca un pod care te ajută să treci pe partea cealaltă, dar nu se întâlnește decât în Paradisia. Ca să treci pe partea cealaltă nu trebuie decât să vă lăsați purtați de punte, și toate o să vină de la sine.
După mai multe încurajări din partea micii noastre însoțitoare, ne-am învoit în sfârșit să trecem puntea. Am lăsat-o pe Maria prima, ca să ne arate cum se face. De îndată ce a început să meargă, trupul ei a fost transmutat de cealaltă parte, fără să cadă, ca și cum ar fi fost un lucru perfect normal. Spre surprinderea și bucuria mea, la fel s-a întâmplat și cu noi, și de îndată ce am trecut de partea cealaltă, am și zărit castelul.
Deși stăteam cu capul în jos, nu simțeam asta. Era chiar o senzație mai familiară decât atunci cănd stăteam pe oglinda rece și deloc primitoare. Bineînțeles, erau și lucruri diferite, foarte diferite. De când eram acolo, observasem un lucru: oriunde te-ai fi aflat, ceva era pe dos. Aici, păsările zburau invers.
Castelul era și el într-o măsură foarte mare ciudat. Era semi-întors-pe-dos, astfel încăt, undeva pe la mijlocul dintre cele două părți ale Paradisiei, părea să mai fie o oglindă. Castelul era chiar el o prelungire a sa însuși. Am fost dezamăgita când am văzut că are o ușă pe fiecare parte, nemaivăzând astfel rostul trecerii pe cealaltă parte. Turlele nu se vedeau, fiind înghițite de cealaltă jumătate a lor. Castelul era auriu și presărat cu bucăți mari de argint, care păreau deasemenea să fie niște litere.
- Cum se numește castelul? a întrebat Mihai.
- Castelul e denumit după numele voastre regale. Familia ta, domiță, spuse Maria arătând spre mine, se numește Paradiso*, după lumea dinaintea acesteia, iar familia ta, prințe, se numește Enfer**, mai spuse arătând spre Mihai. V-aș spune și ce înseamnă, prințe, dar nu vreau să vă jignesc. Astfel că castelul se numește Castelul Parenfer.
Am mai mers o vreme și am ajuns la castel. Când am intrat, încă o mare dezamăgire a mea, am aflat că va trebui să urcăm exact opt mii opt sute optzeci și opt de mii de trepte - cifra infinității - până la marele tron regal. Aveam doar jumătate de zi la dispoziție să rezolvăm toată chestia asta, inclusiv lupta cu acel monstru.
Am început să urcăm treptele, și în timp ce le urcam, o mulțime de priviri curioase cădeau asupra noastră, dar din fericire nimeni nu a întrebat nimic.
- Of, m-am săturat! Nu există o cale mai scurtă de a ajunge la tron? am întrebat eu furioasă și obosită.
- Majestate, dar ar trebui să mulțumiți Domnului că s-au construit doar atâtea trepte. La început, meșterii care lucrau la construcția castelului, vroiau să faca de opt ori opt, adică optzeci și ot de milioane opt sute optzeci și opt de mii opt sute optzeci și opt de trepte. Dar asta înainte să citească profeția care vă preciza pe voi. După ce au citit-o, s-au gândit că o să fiți prea slabi și firavi ca să le urcați pe toate, dar, ups… Nu trebuia să spun asta.
- Ce consolare…
- Dar stați liniștiți! Știu o cale mai scurtă de a ajunge la tron. Puțin mai departe e un pasaj secret care fusese construit ca oamenii să se ascundă de… pericol… Dar acum lumea crede că a fost interzis și sigilat, însă tatăl meu, care este un foarte credincios slujitor al Maiestății Sale, regele, a descoperit din greșeală că defapt pasajul este intact și foarte ușor accesibil! ne zise Maria cu un surâs.
După ce am mai mers puțin, Maria ne-a făcut semn să ne oprim. I-am dat ascultare și am văzut-o începând să pipăie peretele de aur masiv și să caute pasajul. Se uită apoi în jurul nostru să vadă dacă ne poate vedea cineva. După ce se asigură că suntem în siguranță, spuse:
- Haideți, ajutați-mă! Veniți și voi lângă mine.
Ne-am așezat așadar pe o singură parte a unei trepte. Treapta nu a opus nicio rezistență și a început să se lase în jos în partea în care eram cu toții rezemați de perete. Acum știam ce avea să se întâmple. Urma să ne întoarcem cu totul pe cealaltă parte. Și asta s-a și întâmplat. În următoarea clipă ne aflam pe aceeași treaptă, dar în fața noastră se întindea un tunel extrem de aplecat. Nu s-a sinchisit niciunul dintre noi să întrebe cum se puteau ascunde oamenii într-un astfel de loc, așa că am lăsat-o pe Maria să vorbească.
- Va trebui să ne lăsăm în cădere ca să ajungem la tron, așa că aveți foarte mare grijă să nu vă loviți. Sunteți gata, Majestățile Voastre? Voi pleca eu prima, iar următorul va trebui să numere în gând până la optsprezece până să plece. Ați înteles?
Noi am dat aprobator din cap, iar eu am abservat că sunt ultima care va pleca. Brusc îmi era frică. Cum puteam să ne lăsăm așa, pur și simplu, în gol, fără să ne lovim când ajungem jos?
În fine, Maria plecase. Mihai a început să numere. Când a ajuns pe la zece, bănuiesc, mi-a strâns călduros mâna și mi-a zâmbit. În următorul moment, eu eram cea care număra…



Povestea mai are doua capitole si un epilog, dar o sa revin alta data cu ele...Ne mai vedem!
Smile
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului
Alin
El Inquisidor
El Inquisidor
avatar

Numarul mesajelor : 213
Varsta : 32
Localizare : Bucuresti
Data de inscriere : 04/08/2008

MesajSubiect: Re: Lumea de dupa rasarit   Mier 8 Iul 2009 - 16:54

Ti-am citit textul si vreau sa spun ca ma bucur sa vad proza noua pe aici. Smile

Imi place stilul vizual de la inceput, per total este fluent si usor de citit, insa nu o sa spun nimic despre naratiunea in sine (pentru ca nu este completa).

Referitor la forma, nu am vazut multe greseli prin text, insa am ramas cu impresia ca folosesti prea multe virgule. In rest, am vazut doua fraze care nu suna prea grozav, insa nu e o tragedie. Sper sa postezi in continuare Wink

(Ti-am editat titlul topicului, dintr-un motiv misterios nu au aparut diacriticele in el cum trebuie)

_________________
Avem blog, carti si filme! (pentru muzica trebuie sa ma contactati personal).

"I know I've got Irish blood because I wake up every day with a fuckin' hangover."
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://frostblade.wordpress.com/
Smiles
Nou-Venit
avatar

Numarul mesajelor : 4
Data de inscriere : 08/07/2009

MesajSubiect: Re: Lumea de dupa rasarit   Mier 8 Iul 2009 - 19:25

Ei bine, mersi si pentru laude si pentru critici, Alin. Si eu sunt de parere ca folosesc prea multe virgule...whistle worried
Ma rog... Sunt de parere ca ceea ce scriu nu se afla intr-o stare cu totul distrusa... Am scris povestioara asta in clasa a sasea, nu e chiar asa rau, nu?reading

Iata si restul:


IV. Blestemul
Am simțit că alunec în continuu fără să mă mai opresc, din ce în ce mai repede. Nici nu mai simțeam pereții tunelului izbindu-mă și amețindu-mă neîncetat. A fost doar o chestiune de timp până să încetinesc, deoarece spre sfârșit pasajul se curba exact ca un topogan.
Nu am mai pierdut apoi vremea și ne-am îndreptat către camera tronului. Până să ajungem acolo trebuia să trecem de un hol imens și decorat cu migală și finețe. Aurul și argintul își țeseau povestea pe pereți, dar nu puteam nicidecum să înțeleg ce scrie. Nu a durat mult până să aflăm de la Maria că era un blestem…
- Acest blestem a fost aruncat asupra noastră de către… pericol! zise fetița speriată.
- Dar ce este acest "pericol"? a întrebat Mihai oarecum exasperat.
- Nici noi nu știm, dar simt că urmează să aflăm. O veche profeție spune că vom fi înghițiți de o negură înțepătoare, și că vom fi salvați și readuși la lumină de roadele verii, cei doi copii ai regilor, născuți în luna august, adică voi. Din păcate, Majestatea Sa, regele de la Miazăzi, a murit deja, zise Maria întristându-se.
Apreciam faptul că Maria era o fată deșteaptă și vorbăreață, dar uneori are nevoie să i se amintească când trebuie să își țină gura. Înainte să înceapă să pălăvrăgească despre toată aiureala asta cu blestemul, cu Majestățile Lor și cu profeția, mă simțeam totuși pe cât se poate de calmă, având în vedere circumstanțele. Dar acum, genunchii mi se muiaseră de-a dreptul. Ce îi făcea pe oamenii aceia să creadă că noi vom fi vreodată în stare să învingem o urgie de probabil cinci milioane de ori mai puternică decât toți cei din castel la un loc? Și în caz că v-a scăpat vreun amănunt, tatăl meu murise! Iar eu eram acum supusă să intru pur și simplu în camera aceea blestemată și să îmi aștept cuminte obștescul sfârșit.
Din nou, păream să o apreciez puțin pe Maria, dar în momentul în care apăsă pe clanță, dispăruse orice fărâmă de încredere. Fata aia era de-a dreptul nebună!

V. Triumfala putere a iubirii
Ușa părea să se deschidă cu încetinitorul, iar sentimentul meu de teamă părea să fi prins trup înconjurându-mă și sufocându-mă. În cele din urmă, când ușa se deschise, până și teama păruse să se sperie. Acum sufletul meu era gol goluț, nemaifiind în stare să gândesc. Porțile iadului se deschiseseră special pentru noi. Porțile urii.
Ceea ce am văzut înăuntru a fost cu adevărat dureros. De nedescris în cuvinte… O ură nestăvilită mi-a dat deodată putere. Ura, sau… Dragostea pentru acea mică ființă?... Un copil. Creatura sugea sângele unui copil…
În următoarea clipă ne-a observat. A fost șocant! Nu mai văzusem în viața mea o astfel de corcitură înfricoșătoare. Închipuiți-vă o zgripțuroaică pocită și nespălată, cu gheare uriașe, cu părul lung și soios, si cu un ochi mai roșu decât sângele. Mai închipuiți-vă un monstru păros, dar pe jumătate despuiat, cocoșat și cu niște picioare lungi și schiloade. Acum… închipuiți-vă că aceste doua creaturi s-au corcit și au format un singur trup gigantic și dezgustător, un trup hibrid cu suflet nefast.
Tot ce a urmat s-a petrecut într-o secundă. Hibridul s-a prelins de-a dreptul pe sub ușă, nu înainte de a zbiera de furie. A lăsat în urmă doar trupul neînsuflețit al copilului din al cărui sânge s-a ospătat.
- Repede! A scăpat în castel! O să-i omoare pe toți! a strigat Mihai disperat și m-a tras după el.
De data asta trebuia să o luăm pe scări, așa că am ieșit pe altă ușă și am luat-o la goană. Am lăsat-o pe Maria în camera tunelului, deși aveam îndoieli. Monstrul putea încă să o atace dacă se întorcea după ea.
- Nu avem timp! am spus eu în timp ce coboram scările.
- O să reușim, crede-mă! îmi strigă Mihai din față, continuând să alerge după creatură.
Pe la jumătatea drumului am început să zărim trupul înfricoșător al inamicului, aproape plutind deasupra treptelor. S-a întors parcă posedat către noi și și-a ridicat labele scârboase în semn de atac. Începusem să ne dăm constant câțiva pași înapoi, cu fiecare minut care trecea. Atunci, mi-am amintit de trupul micuțului copilaș, însângerat și neînsuflețit, părăsit în abisul răcoros de piatră. Acel curaj a însuflețit din nou în mine. Aproape că îmi crescusera niște aripi ale gândului care m-au dus alene către următoarea mea mișcare. Am alergat nebunește spre demon, ocolindu-l în ultimul minut. Din păcate, gheara lui însângerată aproape mi-a sfârtecat trupul. Pentru cam a treia oară, am simțit că mor. Se făcuse liniște.
Dar am auzit încetișor un strigăt, și am întors cu greu capul.
- Diana! Ține asta!
Era Maria, la capătul scărilor, întinzându-mi o sabie. Nu știam cum a ajuns acolo sau de unde avea sabia, dar nu mai conta. Am întins mâna plină de speranță, și în momentul în care Maria dădu drumul sabiei, ea pluti încetișor până în mâna mea. Eram sigură că și Mihai primise una. Mânerul sabiei îmi încălzi trupul înfrigurat de frică cu un aer pașnic și ocrotitor. M-am ridicat convinsă în picioare, dar parcă zburam.
L-am văzut pe Mihai cu sabia lui în mână, zâmbindu-mi.
- Încearcă să-i țintești inima pe la spate, Diana! mi-a strigat.
Am știut atunci că el o va ținti prin față. Dar era așa înfricoșător… Totuși, cu acea sabie în mână, și cu imaginea lui Mihai în minte, știam că o să izbutesc! Nu îl puteam lăsa pe el să facă toată treaba!
M-am apropiat din nou în fugă, cu sabia deasupra capului, simțind că toți contează pe noi. Dar monstrul și-a lungit mâinile soioase și ne-a apucat pe amândoi, împiedicându-ne planul. Atunci am plâns… Nu puteam permite nimănui să-și bată astfel joc de noi. Cui îi mai păsa de rănile sângerânde de pe trupurile noastre? Cui îi mai păsa de toată teama din jurul nostru? Cui îi mai păsa de toată durerea necruțătoare care se prelingea prin noi? Nimănui! Cu o smucire plină de curaj, s-a întâmplat! Ne-am înfipt amândoi săbiile în inima malefică și nefastă a hibridului fără de milă.
Mai apoi, am simțit cum cad neputinciasă… Totul era întunecat, dar de data asta, știam că nu am murit! Simțeam iubirea ce plutea prin aerul înăbușit și friguros. Simțeam inimile tuturor bătând cu putere într-un singur suflet. Simțeam cum sufletul meu se mărea și se mărea încontinuu, sub privirile fericite ale tuturor.
Când am deschis ochii, nu mai eram în castel. Eram afară, adăpostiți de oglinda străvezie a cerului, și de pământul întors pe dos. Mihai era lângă mine și privea cerul plin de culoare, mângâiat de aura strălucitoare a soarelui. Deodată s-a ridicat și mi-a întins mâna ca să îl urmez. Aș fi spus că mergem acasă, dar m-aș fi înșelat. Eram deja acasă…

Epilog

Săbiile pe care le înfipsesem în inima hibridului se contopiseră pe loc, legate de sângele necurat al creaturii. Era vorba de paradis, de infern si de ură, legate pentru totdeauna în acele săbii, care acum semănau mai mult cu un cuțit cu două mânere.
M-am gândit într-o zi că nu mă voi mai întoarce niciodată în locul de unde am venit. Nu se merita. Se spune că fiecare om se întoarce din locul de unde a plecat, și dacă mă gândesc bine, chiar așa e. Nu am aparținut niciodată acelei lumi, și mai mult sau mai puțin, era evident. Eram întotdeauna întoarsă pe dos, exact ca și acest să;aș Dumnezeiesc…
Am ieșit apoi pe balcon, am tras adânc aer în piept și am privit cu atenție oglinda strălucitoare a azurului, mângâiata de lumina pașnică și ocrotitoare a soarelui din lumea noastră - căreia nu-i aparțineam defapt. Mă tot gândeam la argintul pecetluit cu ura care salvase Paradisia. Să fi fost oare ura dintre noi?
Nu știu sigur de ce, dar m-am gândit apoi ca între ură și iubire, nu este decât un pas…
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului
claudia_de_lioncourt
Mușteriu
Mușteriu
avatar

Numarul mesajelor : 6
Varsta : 38
Localizare : Bucuresti
Data de inscriere : 20/09/2009

MesajSubiect: Re: Lumea de dupa rasarit   Dum 20 Sept 2009 - 8:30

Citat :
Și încă o bănuială care s-a adeverit: până și curioșii trebuie să ajungă acasă
Da, intr-adevar... M-a amuzat faza asta. Smile
Citat :
Am simțit lacrimile cerului pe pielea mea incompetentă… Dar nu era doar ploaia… Natura avea să plânga cu mine…
Mi-a placut cum ai descris aici.
Erau straturi alternative, pamant-cer- oglinda ?... blink
Citat :
această lume întoarsă pe dos, care, apropo, se numește Paradisia.
Aha, am inteles acum. Super idee. cheers
Citat :
Eu una am fost destul de fericită până pe la jumătatea drumului, și nici Mihai nu părea prea obosit, dar din păcate trebuia să trecem un obstacol până să ajungm la castel.
Hm, n-am prea inteles aici, cred ca exprimarea e un pic confuza. pale
Trecerea se face numarand ca la " v-ati ascunselea " ?? Sweet. Smile
O sa revin cu comm pentru celalalt post. Wink
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului
Continut sponsorizat




MesajSubiect: Re: Lumea de dupa rasarit   

Sus In jos
 
Lumea de dupa rasarit
Sus 
Pagina 1 din 1

Permisiunile acestui forum:Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum
Book Pub :: Camera de Scris :: Proza-
Mergi direct la: